Start here

Super… orice

Superelevi, superinvitați, superprofesioniști… Da’ oameni normali nu mai există pe lumea asta? Toate și toți sunt super? Ceva așa, care să nu fie extra, să nu ne dea pe spate, să nu ne frapeze (prin lumesc și banalitate!) nu mai există? Parcă am scrie toți povești cu feți frumoși și ilene cosânzene care au super puteri, nu am vorbi de oameni obișnuiți care fac chestii, nici măcar ieșite din comun. Supercalifragilisticexpialidoșous… Bă, mă lași!

How judgmental are we?

De câte ori văd o poză de-a ei cu soțul îmi fuge o respirație. I lose a beat. Ceva acolo nu pușcă. Ea are 20 și ceva de ani, el aproape 60. Și se pare că sunt super fericiți. Cel puțin așa susține ea și așa arată în poze. Și cu toate astea… de câte ori îi văd în poze îmi vine să zic aceeași chestie: tata și fiica. No matter what, I cannot get around the ideea that they are husband and wife… pfff!!!

Știri bombă

Stăteam așa, acolo, liniștiți și vorbeam despre diverse chestii. Și, dintr-odată îmi aruncă în poală… că a fost violată când era mică.  WTF???

Și eu ce să fac acum cu știrea asta?? La ce îmi folosea să aflu chestia asta? Și ce mai pot face eu acum?

Iar asta n-a fost nimic. După ce mi-a trântit știrea, mi-a zis că nu vrea să vorbească despre…

Adică, hai să îți zic o știre șoc despre mine, și nu ca fapt divers, ci ca să te scot nițel din minți. M-am simțit atât de tâmpit. Ca și cum mă uitam la un film de groază dar nu aveam voie să țip, că  mă legase cineva la gură.

Culmea e că tot ea e cea de părere că… să nu îi zic ceva care nu o interesează, care nu îi e de folos, cu care nu poate face nimic… deci… regula e valabilă pentru mine sau pentru alții, dar nu și pentru ea.

Să spui lucrurilor pe nume

Am început să obosesc. Mă termină genul ăsta de comunicare în care „trebuie” să  ne dăm după degete, că așa e convențional, că așa e politically correct. Fuck that! Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu putem fi sinceri unii cu alții?! Chiar trebuie să ne mințim, să ne pamper ca nu care cumva să ne ciufulim egoul? Pe de o parte ne dăm cu pumnul în piept că suntem mari și tari, că ne-am maturizat și putem face față oricărui eveniment, pe de alta ne ascundem după fustița mamei de teamă să nu răim cică, să nu mâniem, să nu să nu… Să nu fim noi înșine. Ajungem să distorsionăm atât de mult adevărul încât nici noi nu mai știm care e. Și ce e mai rău… după ani de evitat, divagat, mințit în alb sau negru, ajungem să ne mințim și pe noi înșine. Bine că a trecut Paștele, că nu trebuie să ne mai spovedim pentru multă vreme. Deși, dacă stau să mă gândesc, la preot când te duci și te întreabă cum ai păcătuit, pe toate astea le concentrezi repede în două vorbe: am mințit. Dar nu-i zici ce și cum, nu stai să-i explici iar el, preotul, te iartă, ce să facă săracul… Cum ar fi să îi zici preotului… mă cam mint părinte de la o vreme. Nu mai știu să-mi spun adevărul nici măcar mie însumi…

Deci…

Nu-mi încep niciodată frazele cu deci, dar de data asta nu mi se pare potrivit altfel. Deci… mă duc să iau Lumină de la o mânăstire. Ajung la timp, mă lasă să intru (obișnuiesc să închidă porțile dacă nu ajungi „la timp”!), găsesc un loc în biserică, stau la slujbă, primim Lumina… Toate bune și frumoase. Slujba continuă, dar la un moment dat dau să plec. Firește, porțile mânăstirii sunt închise. Rog să mi le deschidă și astept să aducă… telecomanda. Lângă poartă, un fel de troiță. Loc de întâie rugăciune probabil, cu icoană și o cutie cu nisip, pentru lumânări. Mă apropii și zic să aprind încă o lumânare. Pfff! Mă apropii prea mult. Sau prea tare. Nu știu… Dintr-odată aud pe cineva începând să cânte o rugăciune. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta…nu văd pe nimeni. Cât m-am uitat, de teamă să nu fi deranjat pe cineva, să fi făcut ceva ce nu se face, dau un pas înapoi. Rugăciunea încetează. Liniște. Aștept în continuare și mă aventurez încă o dată să aprind cea lumânare. Fac pasul înapoi, întind mâna să pun lumânarea, iar începe cineva să cânte rugăciunea. Măi să fie! E careva pe după colț care mă pândește?! Mă resemnez și-l las să cânte. Dacă așa i-o fi plăcerea, să cânte din culise… Am uitat să spun că era o voce de bărbat, deși era o mânăstire de maici. Deh, maicile, și ele, femei singure pe-acolo, în vârf de deal. Chiar am văzut o măicuță, nu foarte tânără dar destul de coaptă, zâmbind unui mirean în timp ce îl îndruma pe unde să meargă să ducă icoana. Măicuțele, oameni și ele! Aprind în sfârșit lumânarea, tipul continuă să își cânte rugăciunea. Termin și eu ruga, nu apare nimeni dar aud cum începe să se deschidă poarta și fac un pas înspre ea. Rugăciunea încetează instant. În sfârșit mă prind care-i chestia cu tipul cu rugăciunea. E cu senzor. Cum te apropii (prea mult) de troiță, cum se pornește cântarea. Ce ți-e domnule și cu mânăstirile astea super tehnologizate.

Hristos a Înviat!

B&C

Știi care-i problema cu B&C headset? Sunt afurisit de scumpe! De ce? Pentru că sunt afurisit de bune. Asta e, plătești marca, dar și calitatea produsului.

Și știi care e problema atunci când îți cumperi lucruri deosebit de scumpe, flashy? Că atrag privirea. Mai ales cunoscătorilor. Nu a celor care au și ei, ci a celor care n-au, ar vrea, dar nu și le pot permite. Și, dacă nu te afli în zona ta de „comfort”, adică în cartierul tău select, pe străzile tale pietruite cu aur, unde totul e safe (asta până începe corb la corb să-și scoată ochii pe tema banilor și puterii!), luminat și însorit, atunci ai….încurcat-o. Că poate apărea în orice moment un neavenit din ăsta răpciugos, pus pe căpătuială adhoc, care să îți smulgă mobilul bengos din mână, căștile de la urechi, să te someze să îți scoți adidașii din picioare că deh, el nu are și tu ai. Și oricum, mai ai sigur și acasă. Sau bani suficienți în cont ca să îți cumperi altele.

Chestia asta îmi amintește de o replică din Payback: ”My dad never bought me a Ferrari. I had to steal my first one.”

Deci, dacă ești băiat de băiat sau, cum le zicea pe vremuri și se pare că le mai zice și acum – beizadea, cumpără-ți tot ce îți permite contu’, dar nu te da mare cu ele pe o stradă obișnuită, că ești în pericol. Fii băiat deștept și laudă-te cu ele acolo, în zona ta, unde nu te bagă nimeni în seamă pentru că toți ceilalți au de toate, ca și tine.

Iar dacă nu ești băiat de băiat ci doar un coate goale mațe fripte de cartier periferic, nu pune ban de-o parte să-ți cumperi lucruri prea scumpe pentru strada ta, că sar imediat în ochii trecătorilor mai puțin fraieri decât tine și mult mai doritori, mai darnici la împărțit pumni, înjurături, flegme și șuturi în cur. Și apoi rămâi și futut, și cu bani luați, cum vine-o vorbă.

Concluzia: întinde-te cât îți e plamuma! Iar dacă vrei mai mult, cu adevărat mai mult, atât de mult cât au ăia cu conturi banane în bănci, apucă-te frate de furat, nu de pus bani de-o parte sau de muncit, pentru că nu s-a îmbogățit nimeni niciodată în halul ăsta din muncă cinstită.

Decalaj sentimental

Eu te iubesc acum, tu… mai după colț așa, mâine, poimâine sau te mai gândești tu.

Treabă-i asta?! De ce nu ne putem iubi în același timp? Nu zic pentru totdeauna, pentru că nimic nu durează o veșnicie, dar măcar acum, pe loc, în momentul ăsta să ne iubim în tandem. Să nu te trezești tu mâine că te apuci să mă iubești și mie mi-a trecut deja. Că ce o să mai putem face atunci?! Cum să mă mai întorc eu la iubirea de ieri, ca să pot ține pasul cu tine? Hai așa, cătinel, facem pași mici, împreună, în același ritm și vedem ce iese. Ce zici?!