Home » WTF » Stare de fapt

Stare de fapt

Start here

Sau mai bine spus, de nedreptate. Pentru că asta trăiesc de aproape doi ani. Pana pe la 38-40 de ani, am trăit o permanentă dramă. Nu neapărat a mea, dar m-a afectat suficient de tare și și-a pus amprenta bine pe mine, pe sufletul meu. La un moment dat m-am rugat să am parte măcar de 10 ani feiriciți în viața asta. 10. Nici mai mulți, nici mai puțini. Dar poate că am cerut prea mult. Poate că sufletul meu nu merită atâți. Pentru că, fericiți, cu adevărat fericiți au fost vreo 2-3. Pe urmă fericirea a început iar să șchioapete, până a schilodit de tot. Acum stă. E pe undeva pe-acolo, prin Univers. Nu se știe unde. O aștept să mai vină și pe strada mea, măcar din când în când. Și mai vine uneori, dar nu zăbovește multă vreme. Uneori e ca un fulger de rapidă. Dacă nu mă dumiresc repede, dacă nu o realizez, puf, și a și dispărut. Totul e să fiu pe fază. La început nu eram, dar după un timp m-am obișnuit. Acum am o relație aparte cu ea. Nu știu când vine, dar încept să o întrevăd când apare. Știind că nu poposește mult, o las să intre în sufletul meu, cu pași mărunți și timizi, de parcă ei i-ar fi teamă și nu mie, după care o absorb, o las să adaste și mă bucur de ea la  maxim. În felul ăsta am învățat să mă bucur la fel de tare și de bucuriile mici. Să fiu fericită și doar pentru câteva clipe, o dată la câteva săptămâni. Dacă m-ai fi întrebat cu ceva ani în urmă dacă sunt fericit ți-aș fi răspuns că da; în fiecare zi. Nu toată ziua, dar în fiecare zi câte puțin. Acum trec zile întregi când nu se mai întâmplă asta. M-am obișnuit și cu modalitatea asta de a trăi. De altfel, o cunoșteam de dinainte. De dinaintea celor 40 de ani. Pe atunci nici nu îmi era foarte clar ce înseamnă să fii fericit. Ce înseamnă fericire. Aveam așa, doar o părere. Tânjeam și mi-o doream pentru că știam că o să mă facă să mă simt bine. da, știu cum sună, dar Fericirea, așa, cu F mare, te face să te simți fericit.

Însă trăind permanent într-o cumplită nedreptate, de ani de zile, peste care se adună încă una și încă una, am ajuns să mă întreb până când. Atunci, înainte de 40, am ajuns la prea plin și am spusȘ Ajunge! Am urlat. Urletul a fost pe dinâuntru, că oricum pe dinafară, dacă mă lăsam să urlu cu adevărat, nu m-ar fi auzit nimeni. Și chiar dacă m-ar fi auzit, n-ar fi avut ce să-mi facă. N-ar fi putut să mă ajute cu nimic. Sau cel puțin așa credeam atunci. Acum nu mai știu sigur dacă e chiar așa. Pe atunci parcă simțeam încă nevoia să mă chinui. Însă după ce am spus acel Ajunge! parcă viața mea s-a schimbat cumva. Am început în sfârșit să mă eliberez de oamenii și de lucrurile care mă făceau să mă simt împovărată, care mă trăgeau în jos, care-mi furau energia și mă sleiau inutil de puteri. Și mi-a fost mai bine. Mult mai bine.

Dar cred că la un moment dat s-a întâmplat ceva. N-aș putea spune exact ce. Poate am căpătat încredere în viață, în mine, în fericire. În existența ei…și pentru mine. Și o fi Cineva care a vrut să mă tragă de urechi, care a ținut neapărat să-mi arate că nu merit. Că, poate, am avut parte de suficientă fericire pentru viața mea. Eu sper totuși să nu fie așa. Să mai fi rămas oleacă totuși, chiar și așa, câte puțină din când în când. Aș putea trăi cu asta. M-aș putea adapta și rezista în felul ăsta până la Sfârșit. Dar să nu fie deloc?! Să primesc lovitură după lovitură…. Mă simt ca într-un ring de box. Sunt la pământ, sunt la podea, abia mai răsuflu și nu mai am nici măcar puterea să mă mai întreb dacă o să mai primesc încă o lovitură. Și dacă o să mai vină, dacă nu o să mă doboare detot, pentru totdeauna. Să nu îți dea Dumnezeu cât poți să duci, se spune. Pai să nu-mi Dea. De altfel, mi-a tot dat și am cam aflat care îmi sunt limitele. Da, știu, nu sunt cele definitive, se poate și rău. Mult mai rău. Dar eu nu mai vreau să aflu cum e. Mi-a ajuns. Mi-e suficient. AJUNGE!

La un moment dat observam, mă observam cum mă duc în jos. Cum mă duc și mă tot duc. Alunecam așa, uneori cu viteză, alteori la relanti și nu mă mai opream. Luată complet pe nepregătite, nici nu mai eram în stare să mă agăț de ceva, cu disperare, să mă prind și să mă opresc din picaj. Mă duceam pur și simplu. Și totul părea atât de rapid încât nu mai puteam face altceva decât să aștept să se termine. Să dau de fund. Chiar dacă impactul avea să fie cumplit, numai să se termine odată. Faza e că tot alunecând așa, am început să mă obișnuiesc cu picajul. Și parcă nu mai aștept sfârșitul. Deși, în sinea mea, tot îmi doresc să se termine. Ori ori. Numai să se oprească. Să fie cumva, oricum, numai să nu mai fie așa. Și, cine știe, poate că după ce voi da de fund, chiar și cu o lovitură pe măsura picajului, să pot să urc din nou. Să am suficientă putere să nu rămân blocată acolo. Să nu rămân doborâtă la podea. Sau ce-o fi.

Stau și mă întreb în fiecare zi: Până când? Întrebarea De ce nu-și mai are de mult sensul. E complet inutilă. Nu există logică pe lumea asta care să poată răspunde la ea. Nimic nu mai are sens de multă vreme. Parcă aș trăi în Procesul lui Kafka. Totul e ilogic și lipsit de rațiune. Și de bun simț. Și chiar de umanitate. Exact asta e cuvântul….e inuman ce se întâmplă. AJUNGE!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: