Home » WTF » Cursa cu obstacole

Cursa cu obstacole

Start here

N-am fost niciodată în stare să alerg pe distanțe lungi. Nici nu mă atrăgea ideea. Adică, nu vedeam rostul. De ce să alerg 4-6-8 sau nu știu câte terenuri de fotbal, până ajungeam fără respirație? Și încă asta aș mai fi putut suporta, dar durerile de splină nu. Mă îndoiau de la jumătate și, în cele din urmă cădeam în genunchi, renunțînd. Chiar și cu riscul de a lua notă proastă la sport. Cine naiba ia notă proastă la educație fizică?! Dar nu conta.

Cine știe, poate că ar fi trebuit să mă străduiesc mai mult. Să fac mai multe eforturi. Sau să fi mers la doctor și să-i fi cerut să-mi scoată splina, sau ce mă durea și mă oprea din alergat. Să țin pasul cu ceilalți.

Acum nu mai poți ține pasul cu nimeni și cu nimic. Totul e într-o permanentă schimbare…cu viteza luminii. Cum te-ai obișnuit cu ceva, cum gata, tre să o iei de la capăt, să înveți ceva nou, eventual complet diferit. Nu se mai aplică aproape nimic din ce știam ieri, să zicem. Se schimbă norme, valori, reguli, legi. Într-o vreme, observam gâtuită cum cei de la contabilitate, cu Monitorul Oficial în mână, încercau să descifreze noile legi sau reglementări pentru a le putea aplica. În fiecare lună apărea altceva nou. Nu reușeam niciodată să înțeleg cum reușesc să facă față. Așa și acum. Chiar și pe rețelele astea de socializare se schimbă mereu câte ceva, apare mereu câte ceva nou. Oare noi oamenii am ajuns să ne plictisim atât de repede de orice?!

Viața în sine arată ca o cursă cu obstacole. Și măcar dacă ar fi pe distanțe scurte. Dar nu știi niciodată cât ai de alergat. Câte luni, câți ani… Tot ce știi e că trebuie să alergi și să fii pe fază să observi la timp orice obstacol pentru a sări suficient de mult pentru a-l putea trece. Și dăi, și fugi, și dăi și sări, iar și iar. Și în fiecare dimineață o iei iar de la capăt.

Mă mir că pomii, clădirile, băncile n-o iau și ele din loc odată cu noi. Că nu se schimbă de la o zi la alta. Cine știe, poate că ne pregătim serios și anticipat pentru un viitor Altzheimer în masă. Facem antrenamente să ne putem adapta la o boală comună: de la o zi la alta, dar ce spun, de la o oră la alta să nu mai recunoaștem nimic. Nici măcar pe noi, cei de-acum un minut. Iaca, ne-am și schimbat. Suntem deja altcineva.

Ce să te mai gândești la pensie, că ajungi la cât? 70? 75? de ani și îți tragi sufletul atunci? Păi în ritmul ăsta cine o să mai trăiască până la vârsta aia? Oare viața chiar trebuie să fie ca o cursă cu obstacole?

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: