Când eram în școală chesti asta suna ca și cum ar fi spus cineva că vine Gestapoul. Toată lumea paraliza instant, după care intra în vrie. Începea nebunia, alergătura, agitația. Nu se mai înțelegea om cu persoană (a se citi directoare cu profesori, învățători, educatori…). Și, pentru că nu reușeau să își conțină emoțiile, provocate de această ”teroare”, ni le transferau nouă, elevilor. Băgau groaza în noi. Nu știu de ce, dar pe mine nu au reușit niciodată să mă sperie cu treaba asta. Mă gândeam eu așa, că inspecția de fapt este pentru cadrele didactice și nu pentru noi, elevii. Că pe ei veneau să îi inspecteze de fapt. Noi, copiii, oricum nu puteam învăța sau ști mai mult decât știam. Și nici nu aveam cum să îngrășăm porcul înainte de Paște.

Planuri, tabele, liste, repetiții, lucrări și regizări. Și toate pentru ce? Să arătăm altceva decât realitatea? Ce rost avea? Pe cine încercau să mintă de fapt? Pe inspectori și cei cărora raportau, sau pe ei înșiși?? Tot teatrul acela mi se părea mai mult decât ridicol și n-am subscris niciodată să particip la el. Îi lăsam să se agite, să intre în panică de-aiurea și îmi vedeam de ale mele.

Și la fel și la serviciu. Vin Boșii! Cu B mare. Ei și? Ce dacă vin? Nu e firma lor? E firesc să vină. Probabil că or să fie ședințe, or să ceară cine știe ce dări de seamă, rapoarte…, or să le analizeze și într-un final or să plece așa cum au venit. Nu sunt și ei tot oameni ca și noi, angajații? E adevărat, pot să închidă firma, să ne dea afară, dar nu ne taie capul. Și nici ce știm să facem nu pot să ne ia. Și atunci, de ce atâta disperare?

Cred că oamenii cu reacții din astea la ideea de inspecție, cu astfel de manifestări de teamă și panică, anxietate, disperare, au fost crescuți în teroare, de mici. Iar acum nu fac altceva decât să retrăiască acele clipe în care erau ”corectați” fie cu palma sau cureaua, fie cu cine știe ce pedepse aspre și inumane. Parcă mi se face și milă de ei…