Ăsta e numele site-ului de călătorii al lui Cornel Bociort, dar eu n-am fost într-o călătorie. Altcineva…pleca…foarte departe. Genul acela de călătorie fără de întoarcere. Preotul i-a urat la sfârlșit, după ce l-au coborât în mormânt: ”Paradis frumos”, sau fericit. De parcă ar mai putea fi și altfel.

Am fost acolo pentru suport moral. Nu cunoșteam personal nici pe cel decedat, nici pe fata lui. Dar am mers, pentru că în momente din astea, știu bine, cei care sunt în pierdere nu vor să fie singuri. Să se simtă singuri. Și așa sunt…lăsați singuri de cel sau cea are pleacă. Să fim acolo, alături de persoana rămasă, pentru suport. Să simtă că încă mai are legături cu această lume, că nu e singură, că nu i-a fugit pământul de sub picioare și a căzut și ea în hăul mormântului, împreună cu cel decedat.

Așa ca am fost…acolo. Printre oameni necunoscuți, participând la o slujbă obișnuită de înmormântare. Ce repede se întâmplă totul! Ce repede ne ducem! Și ce repede suntem uitați!! Stai și te întrebi: ce e viața asta de fapt??

La sfârșit de tot, iată-mă spunându-i celei rămase, pe care soarta a lovit-o urât de tot, sub centură aș zice – întâi și-a pierdut tatăl, iar în ziua următoare soțul a făcut infarct iar acum e la urgență – o persoană pe care nu o mai văzusem în viața mea: ”Dacă ai nevoie de ceva, dacă pot să te ajut în vreun fel, dă-mi de veste”. Unii ar numi asta stupiditate, eu i-aș zice umanitate. Cine știe, poate că oamenilor de genul ăsta le e dat să fie ei Binele care învinge Răul.