Fight and fuck
Asta e auzită de curând. Un nou trend la adresa bărbaților. Ăia care mai sunt și care se mai simt bărbați.
Adică așa, imaginea tipului cu maxilarul pătrățos, care iese în evidență nu doar atunci când mănâncă ci, mai ales, când se înfurie, care are pumnul ca un baros și, prin urmare, știe și poate să se bată (a se citi să se lupte). Ah, da, și care să… fuck… că de-aia e bărbat, ăsta e scopul lui în viață: perpetuarea speciei.
Știam de fight or flight – luptă sau fugi. Am auzit că mai vine la pachet și cu freeze, îngheață; îngheață sângele în vine de frică și rămâne paralizat. Acu, l-au mai adăugat și pe ăsta cu F.U.C.K. (fornicate under consent of king, că de fapt asta înseamnă). Cuvinte care încep cu „f” ar mai fi multe, mai ales în limba engleză. Stay tuned, să vedem ce mai urmează… ce se mai inventează.
În rest, sărbători fericite să avem, sănătate, sarmale, cozonac și voie bună!
My mantra
Cursuri de dezvoltare personală, cărți despre cum să gândești, să trăiești, să fii altfel de cum simți sau ești, cum să te schimbi, să te transformi în cu totul altcineva. Cineva mai bun, mai frumos, mai „cu minte”, mai mai și foarte foarte deosebit de ceilalți, de marea mulțime.
Și fiecare autor propune niște formule „magige” care, cu siguranță îți vor face viața mai bună și mai frumoasă, care te vor detașa de tot ce e urât și rău. Cărți pe care le citești și, pe moment, îți transformă iadul în Paradis. Crezi în ele, te înalță, te umplu de energie vindecătoare și transformatoare și, după ce le-ai lăsat pe noptieră – că poate o să mai revii la paginile lor – le uiți și așa cum se umplu ele de praf, tot la fel se întâmplă și cu învățăturile lor în mintea ta.
Ceva se întâmplă de nu se prinde nimic de tine. Ori nu ești tu suficient de bun, de smerit, de deștept, de implicat ori, cine știe, nu ți-au transmis mantra cea mai potrivită pentru tine.
Așa că, cel mai bine ar fi să apelezi la bunul tău simț, la sinele tău interior, la instinctul tău și să-ți creezi propria mantră pe care să o repeți iar și iar, până la epuizare, până ce începi să simți că se schimbă ceva în viața ta, în tine, în jurul tău. Așa cum nimeni nu-ți poate garanta că soarele va răsări din direcție opusă de cât o face de când lumea, tot așa nu vei ști nici dacă mantra ta sau a altora va funcționa. Așa că, mai bine mergi după instinct și lasă-te pe mâna ta, nu pe a altora, care nu te cunosc, nu știu cine ești, ce știi, ce poți… dar au o „poțiune magică” ce funcționează pentru absolut oricine.
George Buhnici
Despre prietenu’ Buhnici s-a scris o grămadă la un moment dat. A făcut omu’ o gafă de zile mari și gata, l-au anulat, l-au trolat, l-au desființat.
Oare chiar așa, ștergem cu buretele absolut tot ce a făcut bine un om dacă greșește o singură dată? Dacă un medic chirurg, după o activitate îndelungată, în care salvează mii și mii de vieți, face o greșeală și îi moare un pacient pe masă, gata, îl desființăm? Toate celelalte vieți salvate nu mai contează?
Știu, poate nu e corect să îl comparăm pe Buhnici cu un medic chirurg, dar fraților, i-ați urmărit podcastul? Ați văzut ce oameni interesanți aduce în emisiunile lui? Faptul că vorbește cursiv, fără să se îî-ie, pune întrebări pertinente, nu face greșeli gramaticale nu spune nimic? Sau poate tocmai despre asta este vorba?! Încearcă să informeze prea mult și prea bine. Să facă chestii bune și bine. Iar asta nu se mai raliază cu restul…
Oricum, sincer să fiu, mie mi s-a părut exagerată toată reacția publicului și a massmediei la o afirmație care… de gustibus în definitiv… Am auzit peste tot pe mulți făcând afirmații mult mai urâte, nedelicate și chiar injurioase la adresa femeilor, și nu s-a scandalizat nimeni. Nu au fost puși să plătească amenzi. Nu au fost legați de stâlp și arși pe rug.
Nu-l cunosc personal pe GB, dar toată nebunia creată în jurul lui mi s-a părut mult prea exagerată și m-a pus pe gânduri. Ori are un dușman sau mai mulți, declarați sau nu, ori a deranjat pe cineva prea sus pus, ori nu dă bine deloc pe sticlă faptul că emisiunile lui sunt ok, sunt interesante și prind la public. Atenție! La o anumită categorie a publicului. Aia care pare că nici nu mai contează în ziua de azi.
Așa că, stați fraților calmi în banca voastră și lăsați omul în pace!
La fel s-a procedat și cu Paul Olteanu. Alt om deștept, care face lucruri faine. Dacă îi mai stârnim mult pe d-alde dăștia, până la urmă îi pierdem de tot. Pleacă și ei pe afară și rămânem cu… pleava. După care ne plângem că ne pleacă oamenii de calitate, valorile, că le pierdem, că nu știm să le apreciem.
Oare chiar nu ne putem modifica atitudinea asta?!
Let’s agree to disagree
Am o discuție cu un poet, pe marginea unui text scris de o cunoștință. Cum e firesc, avem păreri diferite. Mie mi-a plăcut textul, poetul îl desființează, clasându-l drept depășit. Eu propun o analiză mai amplă, chiar psihologică, poetul respinge vehement ideea, pentru că „literații vorbesc despre literatură în termeni literari” și atât. Nu îi ceream să-i placă textul. Fiecare om are opinii, alegeri, gusturi și merită să fie respectat pentru ele. Nu înțeleg de ce se arată atât de defensiv, dacă nu chiar agresiv față de text. Îl bănuiesc că față și de persoana care l-a scris. Orice propunere i-aș face, îmi este respinsă. Sfârșesc prin a renunța la discuție. Probabil că în viitorul foarte apropiat și la apropierea de această persoană care mi se pare totuși mărginită, găunoasă chiar. Pfff!
Când oamenii îți spun ce să faci
Și ție îți vine să-i trimiți la origini. Dar n-o faci. Că deh, nu ar fi de bun simț. Bun simț pe care, vezi bine, ei nu-l au. Că dacă l-ar avea, nu le-ar mai zice altora ce și cum să facă. Și asta într-un mod agresiv. Că deh, ce să facă și ei, dacă n-au altceva mai bun de făcut?! Le spun celorlalți ce și cum să facă. De parcă ei, ceilalți, adică io în cazul ăsta, aș fi un tâmpit.
Nu iau în calcul că nu vreau pur și simplu să fac treaba aia. Că mi se pare de kko să comunici prin mesaje audio, când comunicare înseamnă chiar asta: să CO-MUNICI. CO ăla înseamna împreună. În același timp, nu la ore sau zile distanță.
Că scrii sau trimiți un mesaj acu, iar celălalt îți răspunde când poate și are timp înțeleg că nah, fiecare cu programul lui. Dar așa, să nu vorbim la telefon, nici să nu ne trimitem mesaje scrise ci audio când și cum are timp fiecare, nu mai face sens comunicării. Chiar, cum ar fi să îți trimit un mesaj și să te întreb dacă poți să faci o chestie acum, iar tu să îmi răspunzi peste vreo câteva zile, când chestia respectivă e deja consumată?!
Ah, ca să nu mai spun că respectiva chestie era de fapt pentru tine, numai și numai în avantajul tău, o ceruseși expres și era valabilă doar în ziua cu pricina, la ora cu pricina…
WTF people?!
Super… orice
Superelevi, superinvitați, superprofesioniști… Da’ oameni normali nu mai există pe lumea asta? Toate și toți sunt super? Ceva așa, care să nu fie extra, să nu ne dea pe spate, să nu ne frapeze (prin lumesc și banalitate!) nu mai există? Parcă am scrie toți povești cu feți frumoși și ilene cosânzene care au super puteri, nu am vorbi de oameni obișnuiți care fac chestii, nici măcar ieșite din comun. Supercalifragilisticexpialidoșous… Bă, mă lași!
How judgemental are we?
De câte ori văd o poză de-a ei cu soțul îmi fuge o respirație. I lose a beat. Ceva acolo nu pușcă. Ea are 20 și ceva de ani, el aproape 60. Și se pare că sunt super fericiți. Cel puțin așa susține ea și așa arată în poze. Și cu toate astea… de câte ori îi văd în poze îmi vine să zic aceeași chestie: tata și fiica. No matter what, I cannot get around the ideea that they are husband and wife… pfff!!!
Știri bombă
Stăteam așa, acolo, liniștiți și vorbeam despre diverse chestii. Și, dintr-odată îmi aruncă în poală… că a fost violată când era mică. WTF???
Și eu ce să fac acum cu știrea asta?? La ce îmi folosea să aflu chestia asta? Și ce mai pot face eu acum?
Iar asta n-a fost nimic. După ce mi-a trântit știrea, mi-a zis că nu vrea să vorbească despre…
Adică, hai să îți zic o știre șoc despre mine, și nu ca fapt divers, ci ca să te scot nițel din minți. M-am simțit atât de tâmpit. Ca și cum mă uitam la un film de groază dar nu aveam voie să țip, că mă legase cineva la gură.
Culmea e că tot ea e cea de părere că… să nu îi zic ceva care nu o interesează, care nu îi e de folos, cu care nu poate face nimic… deci… regula e valabilă pentru mine sau pentru alții, dar nu și pentru ea.
Să spui lucrurilor pe nume
Am început să obosesc. Mă termină genul ăsta de comunicare în care „trebuie” să ne dăm după degete, că așa e convențional, că așa e politically correct. Fuck that! Pentru numele lui Dumnezeu, chiar nu putem fi sinceri unii cu alții?! Chiar trebuie să ne mințim, să ne pamper ca nu care cumva să ne ciufulim egoul? Pe de o parte ne dăm cu pumnul în piept că suntem mari și tari, că ne-am maturizat și putem face față oricărui eveniment, pe de alta ne ascundem după fustița mamei de teamă să nu răim cică, să nu mâniem, să nu să nu… Să nu fim noi înșine. Ajungem să distorsionăm atât de mult adevărul încât nici noi nu mai știm care e. Și ce e mai rău… după ani de evitat, divagat, mințit în alb sau negru, ajungem să ne mințim și pe noi înșine. Bine că a trecut Paștele, că nu trebuie să ne mai spovedim pentru multă vreme. Deși, dacă stau să mă gândesc, la preot când te duci și te întreabă cum ai păcătuit, pe toate astea le concentrezi repede în două vorbe: am mințit. Dar nu-i zici ce și cum, nu stai să-i explici iar el, preotul, te iartă, ce să facă săracul… Cum ar fi să îi zici preotului… mă cam mint părinte de la o vreme. Nu mai știu să-mi spun adevărul nici măcar mie însumi…
reflectia zilei 